Orasul Citeste – Campina

Noi, echipa Lecturilor Urbane, ne-am gândit să vă facem o altă surpriză. L-am invitat pentru voi pe poetul Florian Silişteanu, care aşa cum îi este obiceiul nu va veni cu mâna goală. Îl va aduce pe Emeric Imre, prietenul său, şi împreună   vă  vor oferi o seară de muzică şi poezie  pe care, cu siguranţă, nu o veţi uita uşor. Aceasta întâlnire reprezintă debutul unui proiect iniţiat de cei doi invitaţi. Proiectul se numeşte „ Un poet şi o chitară” şi sper că va avea viaţă lungă. Le dorim succes la început de drum şi nu putem fi decât onoraţi că au ales să debuteze aici.  Cu speranţa că veţi răspunde invitaţiei noastre, vă aşteptăm vineri, 28 ianuarie 2011, ora 17,  la Casa Tineretului din Câmpina. Pe viitor, ne-am propus să vă oferim şi alte asemenea întâlniri.

Echipa Lecturi Urbane Câmpina a mai marcat o etapă pe lista tentativelor de a deschide porți spre cultură, dar și spre suflet, iar asta s-a întâmplat prin călătoria la casa de copii din Valea Plopului.

După ce am trecut pe lângă câmpuri ninse sporadic, după ce ne-am aventurat prin râuri în care zăpada se topea și după ce am cutezat să privim dincolo de dealurile blânde din peisajul mioritic, am ajuns într-o vale. Valea Plopului.

Valea sutelor de povești care zboară din toate direcțiile, dar care se concentrează într-un singur fascicul. Și, în definitiv, valea unei singure povești care are drept eroi niște copii învățați cu lupta încă de dinainte de a se naște. Fiindcă întreaga lor existență este constituită din speranțe temeinice, din aspirații spre un viitor decent, dar purtat curajos pe propriile lor picioare. Fiindcă acești copii nu îndrăznesc să ceară nimic altceva decât o viață mai liniștită, mai neîmpovărată de griji. Însă ei se remarcă prin dorințele lor, prin emoția cu care visează, prin avântul pe care îl au pentru a-și realiza idealurile. Ochii lor sclipesc a nădejde, dar și a seninătate amară de copil întristat.

Când am ajuns, cei mici profitau de zăpadă dându-se cu săniile, aruncând cu bulgări (ei în ei și ei în noi), parcă dorind să ne integreze în jocul lor. Prin generozitatea sponsorilor, dar și a oamenilor care au binevoit să facă donații, am reușit să le luminăm sărbătorile cu jucării, cărți, haine, dar și cu provizii care constau în alimente și bunuri de consum din aria de igienă elementară. Doamna Tatiana, unul dintre membrii asociației Pro-Vita, ne-a explicat mai întâi cum sunt organizați copiii și mamele unora dintre ei în casele deja existente sau cum urmează să fie în cele aflate în construcție. Astfel am aflat că există copii de toate vârstele uniți de un țel comun: acela de a-și depăși condiția. De asemenea, aici se mai află și mame pe care inima nu le-a lăsat să avorteze și care au preferat viața pruncilor lor. Din nefericire, statul nu oferă decât un ajutor de 100 de lei pentru cinsprezece dintre copii și o bunăvoință tolerantă.

Am vizitat câteva camere în care jucăriile se odihneau în lipsa celor mici plecați la joacă. Însă prea mic pentru așa ceva era un bebeluș, copilul doamnei Corina, care ne urmărea atent, parcă înțelegând scopul pentru care noi ne găseam lângă el. Apoi, am fost poftiți la masă pentru a gusta din rodul trudei lor de toate zilele. Am savurat bucatele, urmărind la televizor serbarea la care au avut roluri importante școlarii centrului.

Ne-am luat rămas-bun de la ei cu promisiunea de a nu-i uita și de a mai reveni. Iar noi am plecat după ce am învățat una dintre lecțiile esențiale ale vieții: că atunci când suntem mâhniți sau revoltați trebuie să ne apară în minte acești copii care, deși au mai puțin ca noi, dețin puterea de a rezista, curajul de a merge mai departe, limpezimea de a privi spre orizonturi blânde și ambiția de a reuși în viață. Tristețea și neajunsurile echivalează doar o dorință arzătoare. Și  ne-am îndepărtat mai calmi, mai netulburați, mai senini, parcă alergând la rândul nostru spre noi începuturi.

Valea poveștilor va mai țese multe istorii de acum înainte, dar care se vor sfârși duios cu „Și-au trăit fericiți pân-la adânci bătrâneți”…

–

Alexandra Tanase

Echipa Lecturi Urbane Câmpina are plăcerea de a vă anunta lansarea volumului de versuri “Viata fără urmări”,semnat de autorul Adrian Suciu.

Evenimentul va avea loc duminica,14 noiembrie 2010,ora 19:00 in cadrul cofetăriei Delice,bulevardul Carol I,nr 45 –lângă libraria Diverta.

Prezentarea va fi sustinută de către prof. Maria Dobrescu,poeta Cezara Răducu si nu in ultimul rând autorul volumului,Adrian Suciu.

Volumul de versuri “Viata fără urmări”,apărut la editura Brumar,este prima carte cu tiraj comercial care va fi publicată integral prin subscriptie publică,in România,dupa cel de-al Doilea Război Mondial.

Sambata, 18 septembrie, la ora 16, echipa “Lecturi Urbane” Campina a inaugurat primul spatiu de lectura printr-o idee deosebita, dupa parerea noastra. Dupa ce ne-am sfatuit si ne-am consfatuit, am decis sa facem un meniu de lectura ca pentru tot omul. Un meniu care contine o lista cu carti alese de noi, cumparate cu ajutorul sponsorizarilor (multumim inc-o data sponsorilor!). Asadar, consumatorul de prajitura si suc poate sa comande si o carte pe care o citeste in timpul petrecut la cofetarie. Daca ii place cartea, Diverta e exact langa si stie ce are de facut. Astfel oferim oamenilor posibilitatea de a gusta din lectura si de a ii orienta spre o posibila viitoare achizitie in materie de carti.

Sambata am organizat un eveniment la care s-au tinut discursuri, s-a mancat tort in forma de carte si prajiturele, s-a baut sampanie si s-au primit carti cu autograf. De la cine…? De la Alice Nastase Buciuta, scriitor si redactor-sef la revista Tango, si cel mai important, o persoana care stie sa vorbeasca neasemuit despre oameni si carti, taman invelisul sentimental al proiectului. La ora 4 ne stranseseram cam toti, iar in jur de 4 si un sfert am inceput.

Am inceput cu o cuvantare din inima, intr-o perspectiva personala, a doamnei profesoare de limbra romana Gabriela Dobrescu, care ne-a vorbit despre avantul tineresc, plin de indrazneala si curaj, al editiilor ‘Lecturi Urbane’. Prima, daca va mai amintiti, a avut loc intr-un loc numit Parcul de la Ceas. Cea de-a doua s-a desfasurat chiar cu o zi inainte de festivitatea despre care vorbesc, in parcul de la Milia. Prin urmare, doamna profesoara marturiseste ca noi ‘am reusit sa o scoatem din casa’ si s-a simtit foarte implicata, chiar daca a fost numai spectator. Dumneaei apreciaza efortul pe care il depunem si este bucuroasa ca aceasta initiativa vine din partea unor tineri care, si mai de apreciat!, vor sa ii antreneze pe altii (altii insemnand si adulti) la lectura.

Al doilea discurs a fost tinut de…mine. Bun, prost, cum a fost, nu ma pronunt singura. Dar prin el am incercat sa vorbesc celor prezenti despre importanta cartilor in procesul de descoperire de sine. Fiindca atunci cand iesi din lupta, dupa ce traiesti cot la cot cu eroii povestilor tale toate starile si sentimentele posibile, esti tu. Tu – sfasiat, cocosat de tristete sau dezamagire, mai las sau mai temator, dar mai pregatit pentru viata, cu ochii mai deschisi, cu inima mai perpelita pentru lumea din afara. Fiindca in societatea de astazi, a fi fericit este o pasare rara. Este o gena pe care-am uitat-o. Este o gena pe care o putem redobandi. Iar cartile, cartile legate, cartile din hartia pe care o atinge mana omului, ca dupa o despartire lunga, ne pot trezi din letargia in care ne-am adancit si ne pot face sa vedem mai mult in jurul nostru, din alt unghi. Si sa ne bucuram mai mult. Si sa fim fericiti. Si sa ii invatam si pe alti sa fie, sa daruim din fericirea noastra. Este una dintre cele mai importante meniri ale cartilor. Si-ar mai fi si altele…

Apoi, oaspetele mult asteptat, Alice, ne-a impartasit o fasie din experientele ei de viata. Ne-a invatat ca nu trebuie sa ne multumim cu jumatati de masura si ca la un moment dat vom primi ceea ce meritam. Ne-a povestit cate intelesuri are pentru ea romanul ‘Un veac de singuratate’ si cum revine la el ori de cate ori ii este dor de insemnatatea lui. Ne-a aratat ca, desi ne-am nascut intr-o tara ‘mai putin norocoasa’, noi, oamenii, trebuie sa schimbam lucrurile. Ca oamenii creeaza, fiecare la randul lui, norocul tarii in care traiesc. Iar noi trebuie sa luptam, sa biruim rautatile lumii si sa fim invingatori in prima linie. Iar cartile au rolul important de a ne ghida atat pe cararile incurcate ale sufletului nostru, cat si pe itele dificile ale vietii de zi cu zi.

Dupa aceste trei cuvantari, Alice, din amabilitatea ei de a aduce cu ea mai multe exemplare din ‘Dragostea e un bonsai’, a inceput sa ofere cartile semnate atat cu numele sau, cat si cu urari de viata fericita. Am savurat tortul in forma de carte deschisa, cu sigla “Lecturi Urbane”, am tinut un toast cu sampanie in cinstea proiectului pe care ni-l dorim cat mai eficient, pe care dorim sa il crestem ca pe o paine care dospeste din aluatul de idee bucuresteana. Confetti-ul si-a facut treaba: a ramas prins bine atat in hainele si parul nostru, cat si pe pardoseala cofetariei. Am facut poze cat pentru o viata intreaga si ne-am bucurat tihnit de momentele deosebite pe care le-am trait impreuna, nadajduind ca vor urma atatea altele la fel de frumoase.

Si fiindca toate lucrurile bune se sfarsesc repede, a venit si momentul despartirii. Ne-am luat ‘la revedere’ de la Alice si sotul sau, Paul (care a fost binevoitor si ne-a fotografiat si el, la randul lui) si am obtinut de la ei fagaduiala ca vor mai veni.

Speram ca asta sa se intample cat mai curand. Dar pana atunci…deja incepem sa discutam despre urmatoarea editie si sa ne intrecem in idei care mai de care!

Mi se pare ca a trecut asa de putin timp de cand eu si cei mai buni prieteni ai mei, discutand despre ce este si ce face Lecturi Urbane, am strigat entuziasti: “Vrem si in Campina!”. Zis si facut. Ne-am hotarat ca noi vom aduce proiectul asta aici, ca vrem sa trezim orasul nostru din amortirea asta care nu duce niciodata la ceva bun. Stiam ca nu ne va fi usor, aveam deja in minte o lista lunga si cam neclara cu toate lucrurile pe care le aveam de facut, parea poate chiar putin inspaimantator. Dar eram optimisti si increzatori ca vom reusi pentru ca eram impreuna, prieteni, o gasca de nebuni, iar toate obstacolele nu aveau decat sa se incumete sa ne stea in cale. Stiam ca atunci cand suntem impreuna problemele pot parea chiar amuzante si cateodata nici nu mai sunt probleme, ci doar niste provocari.

Au urmat apoi multe zile in care am plans si am ras in acelasi timp, nopti nedormite cu discutii interminabile la telefon, certuri demne de paginile ziarelor de scandal si imbratisari muuulte si din tot sufletul. “Sponsori, sponsori, ne trebuie sponsori! Nu avem carti! Hai sa dam interviuri. Cine lipeste afisele ? A cazut bannerul ?!“ Cu atatea emotii si provocari nici nu ne-am dat seama cum a trecut timpul, iar primul capitol a fost scris – prima editie Lecturi Urbane Campina. Era rodul prieteniei noastre, rezultatul nebuniei si visurilor noastre, care se unisera intr-un ideal comun. Dupa o pauza binemeritata si o rasuflare adanca, am lasat pozele si impresiile in urma si am inceput sa privim spre viitor, caci acesta nu era nici pe departe sfarsitul. Acum asternem foile, ne pregatim tocul si cerneala, caci al doilea capitol abia asteapta sa fie scris. Si desi stiu ca fiecare zi va fi speciala, azi e o zi cu adevarat memorabila.

Am aflat in seara asta, printr-o coincidenta amuzanta, ca azi se sarbatoresc Sf. Alexandru si Sf. Ioan. Numarand pe degete persoanele carora trebuia sa le urez “La multi ani!” – “Deci Alexandra, cealalta Alexandra, Ioana, Cosmin (ca il cheama Alexandru), pe Bianca o cheama Ioana…” – mi-am dat seama ca azi imi sarbatoresc toti colegii din echipa Lecturi Urbane. M-am simtit fericita, entuziasmata de simplul fapt ca puteam sa-mi reunesc prietenii, colegii intr-un “La multi ani!” comun, rostit din tot sufletul. Echipa se intregeste prin faptul ca eu sunt cea care face urarea si sunt onorata. E ora 03:31 dimineata si, uitandu-ma la ceas, ma gandesc ca de-abia astept sa se faca maine azi ca sa ma duc sa le cumpar cadouri. Sampania si tortul raman in seama lor. As vrea sa am bratele suficient de lungi ca sa va pot imbratisa pe toti. Noroc ca sufletul e suficient de incapator. La multi ani Lecturi Urbane Campina din toata inima!

Corina

Dimineata.Soare.Miros de cafea tare.Telefonul suna.

Colega mea raspunde cu o voce mica asa cum face de obicei.

“Da?Da!Da?DA!” simt cum bucuria creste in vocea ei din ce in ce mai mult.

Inchide telefonul.Vocea ei este schimbata.Este fericita.

“O donatie!”,prima donatie pentru editia a doua.Capitoul 2 este acum mai aproape.Veseli si putin somnorosi am ajuns la adresa indicata.

Un zambet cald ne-a facut sa intram.In aer plutea miros de migdale amare.Cand am vazut teancurile de carti asezate cu grija in sufrageria cocheta am inceput sa rasfoim filele prafuite cu amintiri.Parca asteptam sa gasim o scrisoare,o floare presata,o pata de cafea care sa poarte povara unor intamplari trecute.

Am ascultat apoi din povestea unei persoane necunoscute.Despre pasiunea pentru poezie,despre cariera in medicina si despre nepoteii care ii colorau viata.

Povestea unui om peste care timpul a nins flori albe de salcam.

Ne-am luat apoi ramas bun.

Multumim doamnei anonime de la etajul 2 pentru donatia de 200 de volume prafuite cu amintiri.

Puteti gasi restul pozelor pe profilul facebook al fotografei noastre,Bianca Ghiorghici.

Click pentru a ajunge pe profil

Multumim Bianca!

“La inceput,l-am vazut pe Cosmin (caruia eu ii spun Cernica-si nu se supara ) preocupat cu ceva legat de lectura…carti…abstract.

..Eram obisnuita sa vad la statusul lui informatii despre inca un proiect in care se implica,nu era ceva nou.Si ca mai intotdeauna,si Corina era implicata in ceea ce se numea “Lecturi Urbane”.Asta am aflat-o de la ea intr-o zi in care,n-am sa uit,am iesit cu ea si cea mai buna prietena a mea care mi-a zgariat niste ochelari la care tineam mult ).

Corina mi-a explicat despre ce e vorba si imediat m-am oferit ca fotograf al proiectului.Trebuie sa recunosc,prima data m-am gandit la diploma pe care aveam s-o primesc si care ar mai fi insemnat un plus la facultate.

Am inceput sa ma interesez si m-a surprins cat de multa lume era implicata.Am inteles ca e ceva destul de important,venit de la Bucuresti si raspandit in toata tara.Mi-a placut ideea de a-i indoctrina pe altii si de a face cat mai cunoscut proiectul prin diferite mijloace.Si nu in ultimul rand,de a-mi desfasura pasiunea la locul de munca (fotografia).

Intr-o prima faza am fost la Ploiesti,unde am facut 200 si de poze,dintre care au ramas valabile cam 30.Incercam sa fim selectivi,da?;)).Am cautat apoi,acasa,alte si alte informatii,am gasit profile de Facebook si desi eu rar dau cerere de prietenie,stiu ca i-am dat unei fete,Ileana,despre care aveam impresia ca e de undeva din Moldova.Mi-ar fi placut sa vina la Campina,dar era aproape imposibil.

A avut intr-un final loc si editia de la noi,cu multa agitatie in prealabil si desi credeam ca n-am sa pot sa ajung,mi-am facut aparitia pe la 3 si jumatate.De cum am venit,Cernica Cosmin si Corina m-au intampinat cu:”Hai fotografo mai repede,ca pe tine te asteapta toata lumea.Hai fa poze!”.Bineinteles ca nimeni nu ma astepta in mod deosebit.Lumea isi alegea carti si citea.Surprinzator,era foarte multa lume.Mult mai multa decat ma asteptam.La un moment dat,l-am intrebat pe Cernica pe fuga: “Cine e tipul asta cu ochelari de soare” si mi-a zis ca e initiatorul,mai pe scurt,Adrian.Desi pe mai toata lumea cunosteam,erau doua fete care nu-mi pareau a fi din peisajul campinean.Una dintre ele imi parea chiar cunoscuta.Spre incheiere,am mers la o pizzerie din apropiere,unde am stat mai mult de vorba cu Adi si cele doua fete.Atunci de abia am aflat ca “moldoveanca” de pe Facebook de fapt o bucuresteanca de ale carei poze frumoase ma minunasem cu ceva zile in urma.Deci Ileana.Si cealalta fata,de al carui nume mi-am adus repede aminte era Cristiana (cand vorbeam altora despre ea le ziceam:”Fata aia care are asa..ceva latino” ) E de bine,crede-ma ) ).

La plecare m-a surprins familiaritatea cu care ne-am imbratisat si pentru ca eu (e rau,dar..) ma atasez
foarte repede de oamenii care-mi plac,deja aveam impresia ca ii stiu de mult,fapt pentru care am incerat sa tinem legatura si pe messanger.Sper sa ne mai intalnim si nu doar intr-un cadru cat de cat formal al “urmatoarei noastre editii”,cat si intr-o simpla plimbare cu trenul dintr-o locatie in alta.”

Sa facem un rezumat al povestii care s-a scris astazi sub ochii nostri.

A fost o poveste despre carti,implicare,frumos si  nu in ultimul rand despre oamenii din municipiul nostru.

Parcul in care s-a desfasurat povestea noastra a fost luat cu asalt de catre oameni in ai caror ochi puteam vedea acea stralucire de care aveam nevoie pentru a  prinde mai mult curaj si a putea scrie capitolul doi din frumoasa noastra poveste.

Acordurile de chitara se imbinau armonios cu insiruirea de cuvinte din cartile daruite si dadeau parca mai mult farmec.

Cu totii am simtit ca acel loc s-a transformat pentru cateva ore intr-un taram dintr-o alta lume in care cartea era un simbol parca venerat de toti.

Am scris impreuna o poveste despre un taram magic insufletit de personaje frumoase…un taram unde vraja lecturii invaluia totul in jur…si cand te gandesti ca se afla chiar acolo…in urbea noastra.